Skip to content

Turnul „lui Ovidiu”, între istorie şi legendă…

Comuna Turnu Ruieni este dominată de un donjon (turn) medieval, aflat azi în stare de ruină, situat pe culmea Dealului Stârminiţa (420 m altitudine). Construcţia cu secţiune patrulateră are aproximativ 12 metri, în trecut ea având o înălţime probabilă de circa 13,5 metri, interiorul fiind construit etajat, pe patru nivele.

Grosimea zidurilor construite în principal din piatră de râu, calcare, gresii şi granit variază de la bază spre vârf, subţiindu-se cu câte 40 cm pe fiecare nivel, începând cu cel de al doilea, de la 3 m până la 1,8 m. Zidurile sunt sprijinite la colţuri cu contraforturi reduse treptat în grosime. Nivelele funcţionale ale construcţiei erau realizate pe planşee de lemn, iar accesul în donjon se făcea printr-o uşă aflată la o înălţime de 7,5 m faţă de sol, prin intermediul unei scări mobile. În prezent, unul dintre colţuri este complet prăbuşit.

Ca parte a sistemului defensiv, la 20-25 de metri, turnul era prevăzut de jur împrejur cu un şanţ de apărare de formă cvasi-circulară şi cu un pod care servea trecerii peste adâncitură.

Rolul turnului era unul strategic, de observaţie, locul propice în care este situat oferind deschidere atât către Valea Sebeşului, cât şi spre Culoarul Timiş-Cerna, eventualele mişcări de trupe inamice putând fi văzute din timp, asigurând astfel posibilităţi eficiente de alarmare.

Donjonul este monument istoric evidenţiat în Lista Monumentelor Istorice din România cu codul CS-II-m-B-11218.

Puţină istorie. Datarea obiectivului este incertă, pierzându-se în negura vremii. Cel mai probabil, apariţia sa poate fi stabilită în Ungaria secolului al XIV-lea, deoarece stilul constructiv este unul folosit în acea vreme în regiunea noastră, în zona Haţegului aflându-se vestigii asemănătoare şi datate în acea perioadă, un exemplu fiind turnul de apărare al bisericii Cetăţii Colţ, aflată în apropierea satului Râu de Mori din judeţul Hunedoara. Un element care întăreşte datarea donjonului în secolul al XIV-lea este şi descoperirea unei monede bătute şi aflate în circulaţie în vremea regelui Carol I Robert de Anjou (1307-1342).

Prima atestare documentară probabilă a donjonului este consemnată de istoricul Pesty Frigyes, un însufleţit şi riguros cercetător al acestui ţinut, ca fiind un document emis de Capitlul din Oradea la 25 iulie 1467, în care se menţionează un turris lapidea (în latină, turn de piatră) ca aparţinând membrilor familiei nobiliare de Mutnok (i.e. Mâtnic). Se prea poate ca această familie să fi construit acest turn, ca parte a obligaţiilor de apărare pe care le aveau nobilii din partea locului în acest ţinut de graniţă des călcat de cotropitorii otomani.

Pe de altă parte, un secol mai târziu, Petrus Petrovici de Suraklin, în calitatea sa de Ban de Caransebeş – Lugoj, a desfăşurat un proiect de fortificare a cetăţilor oraşelor amintite, întărind sistemul defensiv al zonei inclusiv prin construcţia de turnuri de observaţie cu bază patrulateră, înalte de 18-30 de metri, în care au fost instalate gărzi militare, acestea jucând rolul de avanposturi. Probabil în cadrul acestui program construcţia de la Turnu Ruieni s-a renovat şi întărit, ea existând deja în acele vremuri.

Cercetările arheologice efectuate în zonă au scos la lumină urme romane în apropierea acestui turn, ceea ce conduce la posibilitatea ca în acel loc, înaintea construirii turnului medieval, să se fi aflat un obiectiv antic cu scop similar. Afirmaţia este întărită şi de existenţa în zidăria donjonului a unor elemente de construcţie romană, îndeosebi plăci de calcar, refolosite, incluse mai cu seamă la colţurile zidăriei şi la nişa de tragere existentă într-unul din pereţii turnului.

Localitatea Turnu Ruieni, formată din contopirea celor două sate învecinate, Turnu şi Ruieni, îşi trage numele de la acest turn de observaţie.

Puţină legendă. În ceea ce priveşte denumirea obiectivului, „Turnul lui Ovidiu”, aceasta a fost dată de legendele care au pus dintotdeauna stăpânire pe imaginaţia oamenilor.

Una din acestea spune că numele turnului ar veni de la anticul poet roman Ovidiu (Publius Ovidius „Naso”), exilat la Tomis (azi, Constanţa), pe malul Mării Negre. Zice legenda că autorul Artei iubirii şi, mai apoi, al Tristelor şi Ponticelor, ar fi trecut prin această zonă, fie în timpul drumului spre locul de exil, fie în cursul vizitelor făcute în Dacia, odată aşezat la Tomis. Mai mult, legendele au fost ţesute şi mai departe şi au fost preluate chiar şi de diferiţi istorici creduli ai vremurilor. Aceştia au găsit în vorbele atribuite lui Ovidiu şi originea denumirii oraşului Caransebeş, întrucât, conform legendelor, ajuns pe meleagurile noastre, poetul s-ar fi îndrăgostit subit de ele (probabil sedus de priveliştea mirifică oferită privitorului de pe promontoriul turnului de observaţie) şi ar fi exclamat: Cara mihi sedes! Această propoziţie, care în limba latină înseamnă Ţinutul meu iubit!, sună oarecum similar numelui Caransebeş, iar minţile înfierbântate au preluat imediat ideea şi au găsit o explicaţie pentru ceea ce istoricii nu au găsit nici până în zilele noastre.

Realitatea istorică infirmă însă orice pretinsă prezenţă a poetului latin în zonele noastre, pe de o parte fiindcă exilarea sa la Tomis a avut loc în anul 8 d.Ch., el decedând după vreo 10 ani, adică în anul 17 sau 18 (incert), iar pe de altă parte, cucerirea romană completă a Daciei a avut loc abia după cel de-al doilea război, desfăşurat între 105-106. Aşadar, poetul nu putea trece în siguranţă pe teritoriul Daciei nici la momentul deplasării către locul de exil (călătorie pe care, de altfel, în mod firesc, a făcut-o pe mare), şi nici ulterior, fiind greu de acceptat că s-ar fi aventurat cu scopul de a face o vizită la o distanţă de peste 700 km în interiorul Daciei printre cei pe care îi descria în lucrarea sa Tristele (cartea V, poemul 7), astfel:

Oamenii ăştia abia de-s vrednici de numele de oameni,

Căci mai sălbatici ei sunt chiar decât lupii cei cruzi.

Nici nu le pasă de legi, căci dreptatea se pleacă puterii.

Paloşul lor bătăios biruie orişice drept.

Largii nădragi şi cojocul de ger îi păzesc anevoie,

Iar fiorosul lor chip e acoperit de păr lung.

Doar la puţini mai găseşti vreo urmă de limbă grecească,

Schimonosită şi ea de al barbarului glas”.

O altă variantă a denumirii acestui turn este „Turnul Ovid”, destul de des folosită în trecut şi care este mult mai acceptabilă etimologic: în limba slavonă, sintagma o vidi înseamnă pentru vedere, pentru observaţie. Este mult mai probabilă ipoteza ca populaţia vorbitoare de limbă slavă, cândva existentă în zonă, să fi făcut referire la edificiul Turn de observaţie sub o formă de genul „Kula o vidi”, iar mai apoi un neştiutor să preia în formă latinizată denumirea ca „Ovidii turris”, rezultatul fiind „Turnul lui Ovidiu”, întrucât numele Ovidius se declină la genitiv Ovidii, cuvânt omofon cu sintagma slavonă o vidi.

Această ipoteză cred că e mult mai realistă pentru justificarea Ovidiului din denumirea acestui obiectiv.

Concluzie. Scopul pe care îl are informarea oamenilor asupra unui monument istoric îl constituie educarea lor în sensul cunoaşterii, păstrării şi promovării moştenirii culturale. Însă pentru a obţine aceste ţeluri, informarea trebuie să fie corectă şi să nu promoveze idei greşite, oricât de mult ar fi ele regăsite în legende şi povestiri fantastice. Consider că nu trebuie promovată în niciun caz legenda falsă a legăturii lui Publius Ovidius „Naso” cu Donjonul de la Turnul Ruieni.

De aceea, ar fi mult mai nimerit ca indicatoarele şi materialele de promovare a acestui obiectiv istoric să menţioneaze acest edificiu sub un nume mai simplu şi mai just, ca de exemplu Donjonul de la Turnu Ruieni.

Rene DEMETER

Sursa: http://www.7-zile.com/2015/03/05/turnul-lui-ovidiu-intre-istorie-si-legenda/

5,890 total views, 1 views today

Primary Sidebar

Translate »