Skip to content

Un zbor pe aripi de vultur prin Semenic, împrejurimi și cărări de suflet

Este primăvară, anotimpul Învierii. Întreaga natură își dezamorțește simțirile. Poienile devin cadre de poveste, îmbrăcându-se în haină verde. Pe ici, pe colo, se întrezăresc deja și alte culori, pesemne că și florile s-au trezit sub razele îndrăgostite de viață ale soarelui. Căci cine nu iubește viața?

Mă aflu pe poteci de munți cu nume de floare, în frumosul Semenic. Despre Semenic se spune că este acoperișul Banatului și are trei înălțătoare piscuri: Piatra Goznei, cu cea mai mare altitudine din Munții Semenic, 1.447 de metri, vârful omonim munților, vârful Semenic, cu 1.446 metri şi Piatra Nedeii, cu 1.437 metri.

Zburdalnic precum natura, sufletu-mi dănțuiește printre cântecele dulci de izvoare. Se bucură și el de Înviere, căci parcă totul șoptește „Hristos a înviat!”. E lumină și bucurie! Contemplând eu astfel minunea Învierii și gândindu-mă la faptul că deloc întâmplător praznicul acesta minunat se sărbătorește primăvara, zăresc o cruce metalică, care, împodobită de razele soarelui, părea că poartă o aureolă. Zâmbesc cu recunoștință și îmi însemnez și eu semnul Crucii. O port deja în inimă încă din copilărie, de când am reușit să înțeleg ce reprezintă ea pentru omenire. Este îmbrățișarea lui Hristos prin care ne-a cuprins pe toți. Bătut, lovit, cu Trupul străpuns de a noastră răutate și necredință, Și-a deschis brațele, oferindu-ne îmbrățișarea veșnică prin care Dumnezeu ne-a spus cel mai frumos „Te iubesc!”.

Un sunet de aripi îmi distrage atenția. Îmi îndrept privirea și pașii spre un petec de apă de unde-mi păruse mie că a venit sunetul. Zburase? Dar nu zăream nimic în înălțimi. Doar oglinda apei părea deranjată, mici cercuri conturându-se pe suprafața sa. Priveam în adâncul ei, furată de reflexia unui nor jucăuș, când chipul zbârcit, dar blând, al unei bătrâne apăruse alături de al meu. Am tresărit. Cu glasul la fel de blând precum îi era chipul, îmi povestește că e de-a locului, născută și crescută în Semenic, purtată pe toate cărările munților și prin toate poveștile lor. Sprintenă și voioasă, își scaldă picioarele în apa micului lac și, parcă dându-și seama că mi-a stârnit deja curiozitatea cu privire la poveștile Semenicului, îmi arată Crucea pe care se odihnea acum un vultur. Nu știam că el, pe aripile lui, avea să mă poarte prin legenda lacului cunoscut astăzi ca Lacul Baia Vulturilor.

Se spune că demult, într-un sat de la poalele munților, se născuse micuța Ana. La nașterea fetei, ursitoare au sosit spre a-i ura de bine fetiței, însă una dintre ele, fiindcă nu găsise niciun dar pentru ea, a făgăduit că se va răzbuna. Zilele treceau, iar Ana creștea sănătoasă, veselă și frumoasă precum o floare rară. Norocul surâse fetei și în dragoste, întrucât îl întâlnise pe Ionuț, un fecior din sat, pe care îl iubea și care o iubea, fiind de nedespărțit, mereu fericiți și vioi. Asta până într-o zi, când Ana se îmbolnăvise de-a căzut la pat și nimeni nu știa ce are. Picioarele i se schilodiseră și niciun leac nu îi era spre vindecare. Săracul fecior, îngrijorat de boala Anei, întâlnește într-o zi o babă care îi recomandă să îi scalde picioarele mândrei sale în scăldătoarea de pe Semenic, unde vulturii își scaldă aripile numai o zi pe an, pentru a prinde puteri. Înflăcărat de speranță, fără a mai sta pe gânduri, ia în spate o desagă cu merinde și în brațe pe Ana. Greu i-a fost drumul, dar dragostea pentru mândra lui l-a întărit. Au petrecut lângă scăldătoare câteva zile până să vină stolul de vulturi, care, unul câte unul, au intrat în micul lac, scăldându-și aripile. După ce vulturii și-au luat zborul, Ionuț i-a scăldat Anei picioarele în apa rece, dar, dintr-o dată, fata s-a prăbușit la pământ. Îngrijorat, feciorul și-a luat iubita în brațe și a pornit spre poalele munților, oprindu-se doar atunci când a găsit o fântână cu apă caldă. După ce i-a scăldat picioarele în apa caldă, Ana nu doar că și-a revenit în fire, ci s-a ridicat și a început a umbla pe picioarele ei. De atunci, scăldătoarea cu apă rece poartă numele de Lacul Baia Vulturilor și tot de atunci se spune că apa ei ar avea puteri tămăduitoare.

„Dacă-i așa cum spune legenda, starea Anei de ce se înrăutățise după ce s-a scăldat în ea?”, mă întrebam eu în sinea mea. Bătrâna povestitoare parcă-mi citise gândul și mi-a răspuns că boala Anei nu a fost decât răzbunarea ursitoarei.

– Ș-apoi, continuă ea, nimic nu se capătă fără să ceri, fără să faci și tu ceva, că doar știi vorba aia, „Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n desagă”! În toate-i nevoie de credință și de dragoste și-n toate ai nevoie de cineva. Nici mântuirea n-o primești de unul singur!

Îmi îndrept îngândurată privirea spre zări. Turla unui schit se zărește printre nori, părând astfel păzită de aripile Sfinților Arhangheli. Aici, parcă totul este despre Dumnezeu, despre biruința binelui și a credinței asupra răului și a deznădejdii. Și cum să nu fie când Însuși Dumnezeu le-a creat pe toate? Natura este doar o altă pagină a Evangheliei! Scrisă nu din cuvinte, ci din imagini, culori, sunete și ființe, grăiește la fel de bine despre frumusețea și puterea lui Dumnezeu!

De-acum, știindu-mi următorul popas, mă ridic nerăbdătoare de a-mi lua la revedere și de a porni din nou la drum. Îmi dau seama că bătrânica plecase de ceva vreme, în urma ei rămânând doar pana unui vultur…

Răpită de frumusețea montană deosebită, dar și de legendele ce par atât de vii, ajung la Schitul „Sfântul Ilie”, rod al credinței oamenilor din zonă. Se spune că încă din cele mai vechi timpuri ar fi existat o sihăstrie în această zonă, care, prin Sfinte Liturghii și sfinte rugăciuni, a sfințit locul, luând astfel, de fapt, naștere obiceiul oamenilor de a veni și a se scălda în Lacul Scăldătoarea Vulturilor spre a se vindeca de bolile și neputințele lor. Frumuseţea naturală a locului a determinat credincioşii să construiască, între anii 1945-1946, o biserică din lemn. În ziua de 6 august 1946, biserica a fost sfinţită de Episcopul Veniamin Nistor, ca numai la trei ani de la aceasta, schitul să fie desfiinţat. După Revoluția din 1989, Schitul a fost reactivat și renovat, prin încredinţarea conducerii schitului părintelui ieromonah Porfirie Nica. Biserica renovată a schitului și-a primit binecuvântarea la data de 20 iulie 1999, fiind până astăzi frumoasa podoabă duhovnicească a Semenicului.

Munții Semenic sunt incluși într-un cufăr mai mare al comorilor bănățene, denumit Parcul Național Semenic – Cheile Carașului. De la patrimoniul natural, precum lacuri, chei, păduri, peșteri, la cel antropic, precum așezările omenești, lăcașurile de cult, Semmeringul bănățean, toate se întrepătrund, creând locuri numai bune să-ți odihnești sufletul de atâta zbucium!

Printre monumentele naturale ale acestui parc național, pe lângă munții Semenic, se numără Cheile Carașului, Cheile Gârliștei, Lacul Buhui, Izvoarele Carașului și ale Nerei, Peștera Comarnic și Popovăț, iar printre cele antropice aflate în interiorul sau în vecinătatea parcului se numără ansamblurile de mori din Bozovici, Gârliște și Mehadica, calea ferată Anina – Oravița, dar și așezările deosebite de lângă Semenic, Gărâna, Trei Ape și Crivaia.

Gărâna, cunoscută în trecut ca Wolfsberg sau „Muntele Lupului”, se remarcă prin arhitectura caselor specifică satelor de munte germane. Nici nu este de mirare, dacă ne gândim că a luat ființă prin colonizarea germanilor, denumiți pemi, numele lor provenind de la locul de origine, Boemia. Deși mulți dintre ei s-au reîntors la locurile de baștină, cei care au rămas întrețin farmecul german al așezării, Gărâna fiind o fermecătoare muză pentru sufletele lirice. Pe lângă coloniștii germani, se mai spune că zona era populată și de haite de lupi, tocmai de aici venind denumirea de Wolfsberg.

La doar câteva minute distanță de pitoreasca Gărână, se întinde Lacul Trei Ape, lacul de acumulare format prin bararea pârâurilor Brebu, Grădiștea și Semenic, care se întâlnesc pentru a forma izvorul râului Timiș. Brazii se îmbrățișează împrejurul lacului, formând o aureolă de smarald. Lacul Gozna, ascuns și el de păduri falnice, a atras oameni, dând astfel naștere unui loc deosebit, numit Crivaia, creat parcă anume pentru iubitorii de natură.

Natura este minunată și are multe de oferit, indiferent de felul în care o descoperi. Prin fotografii, filme, plimbări, călătorii cu trenul..da, preferatele mele! Încă de mică, am iubit călătoriile cu trenul. Îmi părea că timpul stă pe loc și că pot strânge mai bine, în inima și gândurile mele, frumusețile locurilor prin care treceam. Iar dacă trenul este unul de poveste și te poartă prin locuri edenice, aceste călătorii devin cu adevărat prețioase! O astfel de cale ferată este „Semmeringul bănățean”, intitulat după faimoasa cale ferată „Semmering” din Austria, fiind construit la doar câțiva ani distanță. Circulă pe calea ferată dintre Anina și Oravița, este prima cale ferată montană din țară, respectiv a 5-a cale ferată de pe teritoriul României, provenind din a doua jumătate a secolului XIX. Călătorind prin tunele și peisaje unice, reprezintă pentru întreg Banatul Montan o adevărată bogăție.

Pornind pe-o aripă de vultur, încheind într-un tren din alte timpuri, am învățat că întreaga creație divină este o taină ce așteaptă să fie descoperită. Dumnezeu așteaptă să fie descoperit. El este pretutindeni. Și deși își arată maiestuozitatea și frumusețea incomparabilă în înălțimile munților, coroanele pădurilor, oglinzile apelor, este prezența care nu deranjează niciodată. Pentru că El șoptește, nu strigă. El cucerește, nu obligă. Cum să nu-L iubești?  (R.N.)

Sursă foto: http://pnscc.ro/galerie-foto/ 

 

460 total views, 1 views today

Primary Sidebar

Translate »