Este cântec, dar și tăcere. Frumusețe, dar și simplitate. Blândețe, dar și dificultate. Este Dumnezeu, dar ești și tu, călătorule! Astfel ți-aș putea descrie colțul de rai din sud-vestul județului Caraș-Severin, reprezentat de Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița.
Situat la limita de sud-vest a țării, în sudul Munților Aninei, între localitățile Sasca Montană, Oravița, Anina, Bozovici, Șopotul Nou și Cărbunari, Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița se bucură de un peisaj cu relief carstic, format din chei, peșteri, lacuri și palate de cleștar, cascadele. Comorile naturale ale parcului sunt parcă închise de Creator într-un cufăr al Său, încercând a-i proteja frumusețea feciorelnică de ochii, dar, mai ales, de răutatea oamenilor, întrucât accesul în aceste locuri este dificil. Calea spre Dumnezeu nu e niciodată ușoară, dar dacă îți dorești să Îl întâlnești, vei găsi întotdeauna puterea să parcurgi drumul, călătorule spre Rai!
Prin haosul lumii în care trăim, dacă ascultăm cu atenție, se aude glasul lui Dumnezeu. La fel auzim susurul naturii în tăcerea calcaroasă a parcului, susur dulce, cristalin, precum cântecul dulce al clopotului când anunță Liturghia. Cascadele, clopotele naturale ale pădurilor! Nu-ți pare, călătorule, că până și natura săvârșește o Liturghie a sa înaintea Creatorului? Maiestuoase ori discrete, cascadele sunt cele care dau un farmec aparte Parcului Național Cheile Nerei – Beușnița. Poate cea mai renumită, dar nu neapărat cea mai frumoasă dintre ele, este Cascada Bigăr. Aceasta marchează unul dintre locurile prin care trece, în România, Paralela de 45 de grade, și este formată dintr-un con vulcanic, înalt de 7 metri.
Nu departe de Bigăr, regăsim o cascadă sezonieră, a cărei existență depinde de prezența precipitațiilor. Atunci când debitul apei este mare, cascada impresionantă, cu o cădere de aproximativ 30 de metri, pare un văl de mătase ce acoperă intrarea unei peșteri, văl pe care trecându-l numai cu gândul și îți poți deja imagina, călătorule, că acolo se ascunde tezaurul nevăzut al Cheilor Minișului. De aceea, numele cascadei ce uneori se face nevăzută este chiar Valea Minișului, descriind pe deplin farmecul tainic al Cheilor.
Cascada Șușarei se află în Munții Locvei și are 15 metri înălțime. Apa se revarsă în două praguri, de-a lungul unui soclu de travertin și mușchi. Până să ajungi la Cascada Șușara, Valea Șușarei te păcălește, călătorule, cu mai multe praguri și mici cascade, care te vor face să te întrebi dacă ai ajuns sau cât mai ai. Dar nu te opri…acestea-s mici bucurii înșelătoare, asemenea bucuriilor pământești pe care le întâlnești în alergarea ta pe pământ. Dar dacă te vei poticni tu în acestea, vei mai ajunge la… Destinație, la bucuria adevărată și nesfârșită?
Despre Valea Șușarei este cunoscut faptul că, în perioada dominației Imperiului Austro-Ungar, atrăgea numeroși turiști, aici existând un drum de trăsuri, o cabană cu restaurant și un lac cu bărci. Dar nu-i așa, călătorule, că tot ce e pe pământ e într-o continuă schimbare? Singurul statornic este Dumnezeu: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Luca 21:33).
Ultima dintre cascade este Cascada Beușnița, alcătuită din mai multe căderi de apă, însă ultima dintre acestea este cea mai spectaculoasă, înălțimea ei ajungând la 15 metri. Înconjurată de o pădure deasă de fagi, amintește de legenda ce leagă Cascada Beușnița de Lacul Ochiul Beiului, care spune că Beușnița întruchipează fata unui cioban vlah, care se îndrăgostește de fiul unui pașă aspru, tânărul bei având ochii de un albastru ireal, ca de smarald. Dragostea este reciprocă, dar imposibilă, întrucât pașa nu este de acord ca fiul său să aibă legături cu fata unui cioban. De aceea, dă ordin ca fata să fie ucisă, iar locul unde ea a fost asasinată s-a transformat în Cascada Beușnița. Beiul, feciorul pașei, a răzbunat moartea iubitei sale, luptându-se cu cel care a omorât-o. În luptă, își pierde un ochi, iar în urma lacrimilor pe care beiul le-a vărsat din durerea pierderii femeii iubite, dă naștere lacului ce poartă denumirea „Ochiul Beiului”, aflat la confluența dintre râul Beușnița și râul Bei. Lacul Ochiul Beiului este lacul care nu îngheață niciodată, nici măcar iarna, întrucât izvorul de apă existent îl alimentează permanent. Cristalin, precum o oglindă, se poate observa fundul lacului și fauna ce îl populează, deși acesta are o adâncime de aproximativ 4 metri. Nu-i oare asemănător ție, călătorule? Tu crezi că sufletul tău, în adâncimea trăirilor și simțirilor sale, este de neperceput, de neînțeles, dar uiți că mai mare decât el este Însuși Creatorul, care vede în interiorul tău și-ți cunoaște tainele, îți luminează întunericul, îți biruie temerile…
Un alt monument lacustru al naturii din Cheile Nerei este Lacul Dracului. S-a format prin prăbușirea tavanului unei peșteri și este cunoscut ca fiind cel mai mare lac carstic din România. Culoarea lacului este albastru-verzui, însă variază și în funcție de nuanțele cerului, care se reflectă în oglinda lacului. Probabil te întrebi, călătorule, cum de oglinda lacustră care reflectă însăși frumusețea cerului poate purta numele de „Lacul Dracului”? Se spune că demult, pe o pășune de lângă lac, un bătrân păstor își păștea caprele. Dintr-odată, un omuleț cu o înfățișare ciudată, despre care se spune că ar fi însuși răul, sare de după o stâncă și îi propune păstorului să îi frigă un pește fără ca acesta să se îndoaie. Păstorul, în înțelepciunea sa bătrânească, acceptă, însă propune și el la rândul lui ca omulețul să îi frigă capul unui țap fără ca acesta să rânjească. Zis și făcut – păstorul îi frige drăcușorului peștele fără ca acesta să se îndoaie, dar drăcușorul, punând capul țapului la fript, animalul își arată dinții. De ciudă că a fost păcălit, drăcușorul se aruncă în lac, de atunci cunoscut ca fiind „Lacul Dracului”. Deși cerul își oglindește măreția în apele sale, se spune că cei care au îndrăznit a se scălda în lac nu au mai ieșit la suprafață, fiind lacul fără fund, în adâncimea sa aflându-se galeriile fostei peșteri. Iată un loc ce prefigurează lupta dintre bine și rău, dintre Păstor și drac. Nu așa face cel rău cu noi, călătorule? Încearcă să ne înșele, ne ispitește, îmbrăcând răul într-un lucru plăcut, frumos, dar dacă ne lăsăm ademeniți, vom păși pe o cale ce ne va duce nu spre înălțimile luminoase, ci spre adâncurile întunecate. Deci, tu unde vrei să mergi, călătorule?
Dar până atunci, odihnește-ți sufletul în Poiana Beușniței. Dacă o vizitezi când natura renaște, verdele pământesc și albastrul ceresc îți vor părea desprinse din Rai. În liniștea poieniței, vei regăsi liniștea ta. Te vei regăsi pe tine, călătorule, pe tine mai aproape de Dumnezeu…
În apropierea Parcului Național Cheile Nerei – Beușnița, regăsim mai multe lăcașuri de cult. Oamenii și-au adus aici, de-a lungul timpului, recunoștința pentru creația lui Dumnezeu și au „creat” și ei la rândul lor. Cărămidă peste cărămidă. Așa a luat naștere biserica. Suflet lângă suflet, rugăciune însoțită de altă rugăciune, toate acestea în comuniune cu Hristos. Așa a luat naștere Biserica. Sufletul în comuniune cu alte suflete și cu Hristos transformă zidul bisericii în scară către cer.
Cu gândul spre Dumnezeu pornind, călătorule, oprește în Valea Călugărului, unde multe și minunate lucruri s-au petrecut de-a lungul vremii. Aici, în inima codrilor seculari ai Banatului de Munte, la poalele unei stânci de aproape o mie de metri, stânca Rolului, se află Mănăstirea Călugăra, cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului”. Tradiția spune că locul acesta este sfânt, în trecut trăind pustnici care și-au închinat existența Creatorului. Mănăstirea datează încă din timpul celor dintâi mănăstiri pe pământul românesc, având deci o vechime de mai bine de 600 de ani. Istoricul acestei mănăstiri ne spune că în 8 iunie 1830, Iancu Cârşoveanu, un păstor de capre, a auzit cântări bisericeşti venind din pădurea unde îşi păstorea caprele. Această întâmplare a fost povestită unor consăteni de îndată ce s-a întors în sat. Din evlavie, oamenii au început să aşeze icoane pe copacii ce înconjurau locul de unde răsunau acele cântări dumnezeieşti. Din ce în ce mai mulţi credincioşi făceau pelerinaje cu icoane în Valea Călugărului. Şi astăzi, înainte de mănăstire, se vede încrustată într-un fag gros de peste 100 ani, icoana Sfântului Prooroc Ilie, iar cel mai interesant este faptul că icoana, după atâţia ani, nu a fost acoperită de scoarţă. Comoara cea mai valoroasă a mănăstirii este icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Se spune despre aceasta că ar fi o copie a icoanei Maicii Domnului Prodromiţa care se află în Sfântul Munte. De ce este cea mai valoroasă, călătorule? Nu pentru că este îmbrăcată în aur. Vei descoperi, de-a lungul călătoriilor tale, că bogățiile adevărate nu au chip de aur, ci poartă într-însele chipul dragostei și al dumnezeirii. Există multe mărturii, cele mai multe orale și mai puține consemnate în scris, că rugăciunile rostite aici către Maica Domnului și-au primit răspunsurile așteptate. Boli, neputințe, necazuri, toate câte credincioșii le-au adus înaintea Maicii Cerești, au fost nu doar ascultate, ci și vindecate. Semn că înaintea Sfintei Maria, călătorule, poți veni ca înaintea propriei mame…ea te va iubi oricum! Iar frumusețea ei delicată o poți observa nu doar în icoană, ci și în natura ce înconjoară mănăstirea. E liniște, tămăduire, siguranță, ca în brațele mamei…parcă simți acoperământul Maicii Domnului, deci hramul mănăstirii poate că nu este rânduit întâmplător. Se aude doar susurul cascadei. Mai știi, călătorule? Clopotul natural care anunță Liturghia naturii, imn de laudă închinat Fiului iubirii…
La aproape 30 de kilometri distanță, se află Mănăstirea Nera, cu hramurile „Sfânta Cuvioasa Parascheva” și „Buna Vestire”. Mănăstirea a fost visul unui doctor al trupurilor, domnul doctor Pavel Chirilă, care și este principalul ctitor al lăcașului monahal. Un simbol al recunoștinței față de Doctorul suprem, Mănăstirea Nera, prin obștea sa monahală, prepară produse naturiste pentru tratarea unor afecţiuni trupeşti, dar şi pentru consum alimentar. Așadar, călătorule, un nou popas atât pentru vindecarea sufletului, cât și a trupului.
Dumnezeu, om, natură. Dumnezeu se reflectă în tot ceea ce ne înconjoară, călătorule…în tine, în mine, în fiecare peisaj, în fiecare apă curgătoare, în fiecare adiere de vânt sau rază de soare. Iar din dumnezeirea Lui, răspândim și noi în jurul nostru. Viața e o călătorie temporară spre o altă călătorie veșnică. Pământul oferă doar prefigurări ale Raiului, dar veșnicia alături de Dumnezeu oferă frumuseți pe care nici cea mai creativă minte nu le poate plăsnui. Călătorule, îți urez ca, pe unde treci, să aduni și să presari dumnezeire, pentru ca destinația ta finală să fie Cerul! (R.N)
Sursă foto: http://www.cheilenereibeusnita.ro/index.php/galerie-foto
