„Voi nici nu știți ce vă las în urmă..”, afirma marele sculptor român, Constantin Brâncuși. Aceste cuvinte exprimă, parcă, mesajul fiecărui om care, de-a lungul vieții sale, a presărat câte puțin, pe unde i-au umblat pașii, din sufletul și din cunoștințele sale. Dar nu vorbim despre oameni în general, ci despre aceia care s-au oferit lumii pe ei înșiși și care au „zidit” o parte din firea lor, din esența lor în clădirea culturii românești, asemenea unui Manole capabil de sacrificiu, în vederea consolidării zidirii spirituale a lumii.

În urmă cu doar câteva luni, aveam să întâlnesc un Manole al istoriei Caransebeșului, care avea să îmi schimbe percepția despre ceea ce înseamnă istoria, dar și despre orașul în care trăiesc. Am știut de cum mi-a deschis poarta casei sale că bătrânelul simpatic din fața mea este mai mult decât un om binecuvântat cu 84 de ani de viață. Se citea în ochii săi ageri setea împărtășirii cunoștințelor și experiențelor dobândite de-a lungul vieții, nerăbdarea de a iniția tinere suflete pe drumul culturii, drum atât de necunoscut noilor generații, dar și deschiderea sa spre caracterul modern al societății de astăzi. Așa l-am cunoscut pe istoricul și omul de cultură, Liviu Groza, și era doar puțin din ceea ce aveam să admir în persoana sa.

Întâia dată în care am îndrăznit să bat în poarta casei domnului Liviu Groza, mânată de dorința de a descoperi tainele Caransebeșului, avea să fie întâia dată în care vedeam cea mai bogată colecție de cărți adunată într-o singură încăpere, dar și în care aveam să spun că istoria poate fi fascinantă. Mi-a călăuzit pașii spre micul muzeu amenajat într-o anexă a casei. Câteva icoane străjuiau fotografiile, cărțile și vechile obiecte, toate așezate într-un anume fel, de parcă singure aveau să îl descrie pe omul, colonelul și istoricul Liviu Groza. Dar, ca un om al acțiunii, dinamic și, de altfel, un bun orator, mi-a prezentat fiecare obiect și fotografie în parte, spunându-mi, însă, că trebuie să privesc dincolo de cuvintele lui, să învăț să ascult ce-mi transmit lucrurile care mă înconjoară, întrucât „toate vorbesc, doar să știi să le storci, să le faci să vorbească”. Micuțele icoane, așa cum mă și așteptam să fie, erau dovada credinței sale în Dumnezeu și în faptul că nimic din ceea ce a realizat nu ar fi fost posibil fără divinitate.

Pe de altă parte, cum aveam să înțeleg mai târziu, dincolo de pasiunea și interesul pentru istoria Regimentului de Graniță și pentru arheologie, în sufletul domnului Groza exista o admirație deosebită pentru personalitățile religioase și de cultură din Caransebeș, dar și pentru biblioteca și arhivele Episcopiei Caransebeșului, pe care le considera a fi deosebit de valoroase în cunoașterea istoriei urbei de pe Timiș și Sebeș. Pe toate acestea le-a consultat cu un deosebit interes de-a lungul activității sale bibliografice, deoarece și-a dorit să strângă cât mai multe „cărămizi” cu care să ajute la fortificarea patrimoniului cultural, clădindu-și drumul spre o existență veșnică și împlinindu-și, astfel, deviza: „Am muncit toată viața ca să trăiesc și după moartea mea.”

În timp ce ne îndreptam pașii spre camera sa de lucru, Liviu Groza a ținut să îmi dezvăluie de ce acele cuvinte care pe mine mă impresionaseră atât, reprezintă chiar motto-ul existenței sale. „Chiar după moartea mea, eu nu vreau să mor”, afirma cu patos și cu dragoste de viață acest tânăr bătrân, mai tânăr decât mulți dintre tinerii pe care îi cunosc. Intrând în camera de lucru, decorul mi-a confirmat că tot ceea ce gândisem până atunci despre omul Liviu Groza era adevărat. Bibliotecile pline, în care veghează lanuri de cărți, reprezintă bogăția strânsă de domnul Groza de-a lungul vieții, considerând că cea mai importantă avere pe care oamenii de cultură o pot lăsa tinerelor generații sunt valorile culturale, iubirea de patrie, identitatea națională, deci „cinstea numelui de român”, dacă e să preluăm ce a lăsat generalul Drăgălina, prin testament, copiilor săi. Cu un patriotism aparte, îmi spunea că în fiecare an, de ziua națională a României, așază drapelul în fereastră, ca dovadă a dragostei sale neasemuite pentru țară, dar și ca un gest al trezirii celor care au adormit în somnul uitării.

Considerându-se atât fiu al României, cât și fiu al Bisericii lui Hristos, are o admirație deosebită față de personalitățile bisericești care au militat pentru păstrarea unității naționale și a valorilor românești. Respectul pentru toți acești preoți, protopopi și episcopi l-a îndemnat pe Liviu Groza să scrie două ediții despre personalitățile înmormântate în cimitirul Bisericii Sfântul Ioan Botezătorul. M-a purtat într-o scurtă călătorie pe aleile unde mormintele se înălțau mărețe, dar tăcute. Despre episcopul Ioan Popasu mi-a povestit cel mai mult, descriindu-l ca pe un adevărat iubitor de patrie, militând pentru păstrarea limbii române în școli, dar și pentru păstrarea școlilor confesionale, despre care credea că au un rol deosebit de important în formarea principiilor sănătoase ale tinerilor. Printre alții care au apărat Biserica, cultul, țara și limba română au fost și protopopul Ioan Tomici și protopopul Nicolae Andreevici. Pe lângă cele două ediții, o altă lucrare care vizează importanța Bisericii în societate încă din cele mai vechi timpuri este „Biserica strămoșească în banatul grăniceresc”.

O altă personalitate a Bisericii pe care domnul Liviu Groza a admirat-o, cunoscând-o personal încă din anii de liceu, a fost mitropolitul Nicolae Corneanu. Un ajutor de nădejde în ascensiunea lui ca istoric, mitropolitul Nicolae a reprezentat un exemplu prin tot ceea ce înfățișa persoana sa: atitudinea, mersul, vorbirea. Colaborarea dintre cei doi a început după 1989, când Înaltpreasfințitul Nicolae l-a ajutat pe domnul Groza să ajungă în Viena și să aibă acces la Arhive, lucru care pentru Liviu Groza a reprezentat un ajutor neasemuit, deoarece toate cărțile și lucrările sale au ca principală sursă bibliografică articole și cărți din Arhivele vieneze. Își amintea cu plăcere de vizitele pe care le făcea la reședința mitropolitului, fiind întotdeauna primit cu multă căldură și ospitalitate. Nu mică mi-a fost mirarea când domnul Groza mi-a povestit și despre Preasfințitul Părinte Lucian, pe care îl întâlnise în timpul unei practici de cercetare printre ruinele bisericii din centrul municipiului Caransebeș, când l-a cunoscut ca pe un tânăr sensibil, ambițios și muncitor.

Un vizionar cu spirit tânăr, cu credință în Dumnezeu, în bine și în frumos, Liviu Groza se numără printre colecționarii de experiențe. Crede într-o societate care se mai poate schimba, crede într-un popor în care pot reînflori adevăratele valori naționale, valori care au fost îngropate, parcă, în mocirla societății românești de astăzi și crede în tineri, care „trebuie să ajungă pe culmile gloriei, unde numai pasărea cerului poate să ajungă”. Iar un astfel de îndemn nu ne poate face decât să ne lăsăm aripile să ne poarte în zborul spre cer, mai aproape de Dumnezeu, fără de care nu se poate face nimic, după cum însuși Liviu Groza afirmă. (R.N)