Zona are un caracter turistic, dar şi industrial şi este formată din Valea Bistrei şi Masivul Poiana Ruscă (toponimia masivului muntos este de origină latină şi derivă din „Poiana Rustica“ – cuvîntul „rustica“ desemna aşezările izolate din afara centrului urban Sarmizegetusa). Masivul Poiana Ruscă, ce poate fi considerat ca o punte de legătură între Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni, se întinde în trei judeţe: Caraş-Severin, Timiş şi Hunedoara. El se înalţă sub forma unui bloc deasupra zonelor depresionare învecinate, în judeţul nostru fiind situate vârfurile cele mai înalte: Padeş (1374 m), Rusca (1355 m) şi Poiana (1049 m), cu versanţi ce coboară spre Valea Bistrei şi Valea Timişului. Acest masiv este foarte interesant din punct de vedere geologic, având şisturi cristaline, calcare şi gresii, dar nu putem omite depozitele de calcare metamorfice, ce constituie bogăţia zonei, marmura, în special marmura statuară, care rivalizează cu cea de Carrara. Exploatarea acestei roci metamorfice se face pe ambii versanţi, atât spre vest, cât şi spre nord-est. Mai găsim aici: plumb, zinc, cupru şi chiar şi aur, în teritoriul judeţului, Ruschiţa fiind centrul minier din acest masiv muntos (marmura de Ruschiţa este cunoscută în ţara întreagă datorită structurii decorative şi a culorilor în nuanţe de alb şi roz). În această zonă avem unul dintre cele mai mari şi mai vechi centre de exploatare a marmurei (se pare din epoca romană), dar acum prelucrarea a fost transferată la Simeria, părăsindu-se astfel o tradiţie veche, care a ajuns să prindă forme de prelucrare oarecum casnică, pietrarii de aici prelucrând acasă obiecte ca vase, suporturi de flori, vaze pentru flori şi alte obiecte decorative. Mai exista aici şi un centru pentru construirea de monumente mortuare sau comemorative, centru ce a fost şi el transferat la Simeria, pierzându-se astfel tradiţia de prelucrare a marmurei în zonă. Minereurile de fier au influenţat încă din trecut dezvoltarea centrelor industriale din zona periferică a masivului (Hunedoara, Călan, Oţelu Roşu – Ferdinand).
Atât pe Valea Bistrei, ce separă Munţii Poiana Ruscă de masivele Vârful Pietrii şi Muntele Mic, cât şi în zona Poiana Rusca, s-a practicat un turism montan cu caracter de turism familial la Ruschiţa, dar mai ales la Rusca Montană, ţăranii şi muncitorii de aici primind în casele lor turiştii care veneau cu plăcere să-şi petreacă câteva zile de odihnă.
Înainte de Primul Război Mondial şi după anii 1943-1944, foarte multă lume venea aici să-şi petreacă vacanţele. Este foarte interesant că italienii, germanii şi cehii care veneau, fie la rude, fie la cunoştinţe, s-au aşezat în aceasta zonă pitorească. Că a existat un turism foarte bine dezvoltat o dovedeşte şi faptul că, în 1937, Clubul Turistic Bănăţean a ridicat în zonă un monument al turismului, unic în lume, în locul numit „Şapte izvoare”, aşezat la o altitudine de 800 de metri şi construit din marmură locală. Acest monument a fost mutat acum câţiva ani, din zona înaltă, pe şoseaua ce duce spre Rusca Montană şi Ruschiţa, la intrarea în prima localitate. Anual, în luna august, aici este sărbătorită Ziua Monumentului Turismului. Existau şi trenuri forestiere care, la sfârşit de săptămână, transportau turiştii pe trasee minunate prin păduri şi poiene, pe lângă ape tumultoase. Trebuie menţionat că între localităţile Bouţari şi Subcetate au circulat, între 1908 şi 1964, pe o linie ferată de munte unicat în România, trenuri cu cremalieră.
În munţi, pe drumul care ne poartă pe Valea Cârlonţului şi apoi pe o potecă aproape neumblată, care urcă pieptiş spre vârful Padeş, ne iese în cale o stâncă ce prefigurează chipul unui om, ca un Sfinx din deşertul egiptean sau poate ca un cap de dac. La Densuş (lângă Haţeg) se află cea mai veche biserică românească (secolul XIII) din ţară. Munţii Poiana Ruscă, ca şi celelalte masive muntoase din jur, sunt mai puţin frecventaţi în prezent de iubitorii de drumeţie, deşi cele două lacuri de acumulare, poienile însorite, pădurile întinse şi versanţii abrupţi ai reliefului dolomitic şi calcaros, oferă atracţii turistice uşor accesibile, pe jos sau cu maşina (complexul turistic Cinciş, Surduc, Valea lui Liman sau pădurea Silvuţ – rezervaţia de zimbri – trebuie menţionate).
Şi această zonă turistică din împrejurimile Caransebeşului, valorificată, ar putea aduce beneficii pentru toţi cei care locuiesc în acest sector. Aşezările umane cu specific folcloric şi mai ales etnografic pot crea, împreună cu natura înconjurătoare, o ambianţă deosebită, în aşa fel încât locurile acestea să rămână unice pentru frumuseţea lor. Un turism de performanţă în aşezări alpine şi un turism montan, pastoral şi agrar, pot duce la o revigorare deosebită a acestei zone.

Sursa: http://gugulani.ro/